Sex, drugs and Total Recall

L-am vazut, in sfarsit si eu, dupa ce-am adormit la el de trei ori si nu din pricina faptului ca ar fi plictisitor, doar eu am fost obosit zilele astea, cu serviciul.

Filmul e fain, se merita vazut, pentru actori dar si actrite (tipele din Underworld si A Team sunt cireasa de pe tort) si pentru efectele speciale. Filmul inseamna actiune cat cuprinde, trenuri care trec aproape de centrul planetei, robotei, o femeie cu trei sani si rasturnari de situatie intr-o interpretare regizorala care mie totusi mi-a lasat un gust amar.

Sa va explic si de ce.

Total Recall (nici ala cu Arnold Schwarzenegger, nici asta cu  Colin Farrell) nu e opera originala a unui scenarist de la Hollywood, ci se bazeaza pe povestirea unui scriitor de SF destul de apreciat in lumea iubitorilor de fictiune pentru opere precum Ubik sau Blade Runner, si anume Philip K. Dick.

Ei bine, tipul asta si-a scris marea parte a nuvelelor, inclusiv cea dupa care s-a facut si acest film, sub influenta drogurilor. Si nu doar chestii usoare, ci chestii nasoale ca amfetaminele sau LSD, doar ca sa dau cateva exemple, din biografia sa care am citit-o acum 8 ani reiesind ca le-a cam incercat pe toate. Ma rog, era ceva oarecum normal pe atunci, stiti si voi, anii ’60, flower-power and stuff, si Philip ajunsese la un moment dat sa experimenteze tot felul de halucinatii care combinate cu o spiritualitate cel putin dubioasa dadea nastere la idei care mai de care mai interesante. Erau momente cand pierdea contactul cu realitatea, si nu mai stia daca ceea ce se intampla in jurul lui e real sau doar isi imagineaza. Si plotul in Total Recall treabuia sa se bazeze pe doua chestii: „implantarea” de memorii artificiale si starea de incertitudine la final a spectatorului daca ceea ce tocmai a urmarit este realitate sau doar o memorie.

Si eu de incertitudine n-am avut parte. S-a investit atat de mult in CGI, in glitter si eye-candy incat s-a uitat ce era mai important. De asta mi-au placut mie Inception sau Shutter Island. Pentru ca te puneau sa gandesti, sa-ti ridici intrebari. In filmul asta totul a fost gata servit, usor de digerat de catre un public incuiat. A fost mult mai buna ecranizarea din 1990.

Am dreptate ori ba?

Leave a Reply