Dungeons and Dragons

Era o zi obisnuita, la fel ca toate zilele din aceasta Cruciada fara rost. Tot ce ma interesa e ca la sfarsitul zilei, cuferele mele deveneau mai grele, o noua punga cu un numar nedefinit de arginti se adauga la visterie. Daca aveam sa ma intorc, eram bogat. Intr-adevar, cum as putea sa ma consider un cavaler razboinic fara sa fi incalecat niciodata pe un cal, fara ca sagetile mele sa nu fi rapus nici un dusman? Dar scopul meu suprem era sa ma intorc sanatos, fara nici o fapta de vitejie chiar, si cu averea castigata sa-mi cladesc propria mea fortareata la poalele Muntilor Zeilor, un castel in care sa-mi traiesc viata linistit si sa-mi cresc copiii alaturi de tanara femeie care ma astepta acasa, Ioanna Invicta de Bellevillage. Armurile lucioase apartinand garzii mele straluceau in soarele fierbinte si caii celor trei cavaleri neinfricati starneau praful alergand alaturi de mine pe drumul numit Prima Carare. Caravane de cateva sute de camile transportand bunuri de pret strabateau agale desertul incins, venind dinspre Orasul Sfant al Profetului, indreptanduse spre rasarit.

Trecand agale pe langa o colina, mi s-a parut ca observ doi barbati dar neavand nici scuturi, nici sageti nici sulite asupra lor am continuat sa merg inspre apus, alaturi de garda mea cand, dintr-o data, un porumbel mesager mi-a aterizat pe mana. Era trimis de Albertus Magnus al V-lea, stapanul fortaretei Darm-Es Gallais. Vrajitorul, care avea printre altele in stapanire tot neamul pasarilor zburatoare imi transmitea un mesaj. Noi banuiam ca are putere si asupra pinguinilor si gainilor dar de cate ori il intrebam, cerul se intuneca si vedeam fulgere in ochii lui cenusii. M-am uitat in ochii pasarii si-am inteles imediat ce dorea magul. Cei doi care ii vazusem mai devreme erau hashishini, raboinicii renegati ai Imparatului Sunnallah deghizati in simpli tarani. Fara indoiala aveau de gand sa atace caravana incarcata cu diamante negre si cu matase de argint. Ceilalti cavaleri care pazeau Prima Carare, Ducesa Anna Blackrim, in slujba careia luptam pe moment, impreuna cu Don Sanierre, baronul Shepperd si contele Wladimir von Sarbecken, au venit imediat, tragand ploaie de sageti asupra hashishinilor. La fel am facut si eu, toti fiind coordonati de catre Albertus. Apoi am vazut trecand in zbor doi Dragoni. Intotdeauna zboara impreuna, fapturi maiestoase si foarte puternice, desi zboara pe cer ca o pasare, nici macar magul Albertus nu are putere asupra lor, dragonii fiind fiinte libere.

Din fericire, eu nu sunt un cavaler obisnuit. Inainte s-o apuc pe acest drum, al nobilimii razboinice, pregatirea mea a fost concentrata pe Ars Magna si Ars Minora. La varsta mea trebuia sa fiu deja un vrajitor puternic, cu talente de vindecare, mestesugul transformarii metalelor ordinare in aur si alchimie. Practic o mare parte din viata mi-am petrecut-o printre carti si manuscrise vechi, insa in loc sa ma concentrez pe invatatura Maestrului meu, eu imi pierdeam timpul incercand sa disting tainele limbii dragonilor. Dar nici un initiat nu a vrut sa ma pregateasca in aceste arte, socotind ca sunt prea necopt si nedemn pentru o asemenea invatatura magica. In schimb s-au oferit si m-au invatat matematici, stiinta astrelor, limba francilor si cea a slavilor, triburi puternice dar trecatoare, limbi intortocheate si greu de deprins, mai ales cea a slavilor pentru ca nu se trageau din stramosii Aquettas, fauritorii de drumuri. Dar din pasiune si incapatanare, cand ma pomeneam singur in marea biblioteca din Alexandria, citeam tomurile si pietrele cioplite intelegand runa cu runa, simbol cu simbol Graiul de Foc, limba Dragonilor. Intr-un final, am reusit sa deprind acest limbaj ascuns, fiind printre putinii care puteau sa vorbeasca cu puternicile fapturi insa din acest motiv am fost alungat si mi-a fost interzis accesul la marea biblioteca si la invataturile Maestrilor. Lucru mi-a salvat probabil viata pentru ca imediat bibiloteca a fost incendiata si toata cunoasterea adunata de milenii a ars.

Facandu-mi mainile palnie, am strigat dupa dragoni, si spre norocul meu mi-au raspuns chemarii, infricosand cu totul hashishinii prin zborul lor. I-am rugat sa-si dezlantuie furnalele din gatleje, sa improaste cu foc pe supusii lui Sunnallah insa cei doi ardeau mocnit si obositi scotand doar un fum negru mirosind a pucioasa. Au chemat in schimb alti doi dragoni fiorosi care intunecau soarele prin zborul lor. Paznicii caravanei, doua duzini de garzi, inarmati la randul lor cu arcuri si sulite, vazand izbanda noastra au inceput sa alerge dupa hashishini. Ducesa Anna Blackrim a cerut binecuvantarea lui Albertus si ne-am strunit caii spre miazanoapte, spre catunele sapate in stanca. Dragonii pufaiau groaznic deasupra noastra insa n-au scuipat nici un foc. Nu era razboiul lor si atata timp cat hashishinii nu aruncau cu sageti in ei sau in noi, se multumeau sa ne dea tarcoale. Am ajuns in satul subteran spre care au fugit hashishinii si l-am inconjurat din toate directiile. Am descalecat, ne-am pregatit tolbele cu sageti si am intrat in sat. Catunul parea parasit, ca si cum Moartea ar cules toate sufletele cu cateva momente inainte. Am gasit cai, arcuri cu sageti si sageti, pacura si arsenic pentru facut asa numitul “foc grecesc”. Hashishinii intrasera in pamant. La propriu. Am tras cu arcurile in tunele, am aruncat festile urat mirositoare, incercand sa-I scoatem afara ca pe sobolani. Dar galeriile erau domeniul lor, domeniul subpamantean al imparatului Sunnallah si putini s-ar fi incumetat sa se aventureze in galeriile care n-au vazut niciodata lumina soarelui. Am confiscat toata prada de razboi si am predat-o garzii caravanei. Fara indoiala ca le-ar fi folosit macar caii celor pedestrii.

Soarele insa capatase o culoare sangerie, anuntand venirea noptii. Eram departe de Prima Carare si adanc in teritoriul Umbrelor. Niciodata nu fusesem atat de departe de Darm-Es Gallais, fortareata Luminii din acest comitat si trebuia sa ne intoarcem cat mai repede, altfel totul ar fi fost in van.

nu cred ca va continua 🙂

Leave a Reply