Dupa 6 (şasă) luni de “Over There”

Cine a vazut serialul, stie cam la ce ma refer cand zic aici. Aici e oarecum naspa. Nu neaparat ca e un “cartier” rau famat al globului. Pentru ca daca am avut vreodata impresia ca daca ma uit la filme sau citesc carti, o sa ma pregateasca cumva (psihic) pentru cele sase, ma rog, aproape 7 luni petrecute la gramada cu alti colegi, m-am inselat. Realitatea e total diferita de filme, dar deja trebuia sa stiu asta, nu?

Daca stau sa ma gandesc la toate situatiile dubioase in care am fost, putine ce-i drept, ajung la concluzia ca nu m-au speriat prea tare. Cu cat a fost situatia mai naspa sau mai obositoare, cu atat am ras si m-am distrat mai mult. O fi mecanismul meu de eliberare a unui stres sub/inconstient, sau poate modul meu de a privi viata m-a determinat sa reactionez astfel. O psiholoaga zicea ca dupa perioada de maxima fericire o sa dau in depresie. N-am dat in nimic. De fapt, daca stau sa ma gandesc, mi-a fost mai aiurea sa merg pentru a doua oara pe jos, pe linia de tramvai intre statia Padure si Piata Chirila (in Iasi, e o zona de portoricani) decat sa ies la “prasit” aici. Si aici se cheama ca-i razboi. Smile

Si cu toate astea, nu m-a consumat faptul ca aici e un conflict cu arme automate, bombe, drone and shit. In primul rand e dorul de tot ceea ce inseamana casa. Dorul de logodnica ramasa singura si grijile aferente care si le-a facut pentru mine. Dorul de familie, de prieteni. Dorul de ora 16.00 cand se termina programul la serviciu si orice s-ar fi intamplat in acea zi as fi putut sa-i pun o pauza, pana a doua zi. Dor de intimitate, macar un spatiu cat da prin lege Uniunea Europeana la o gaina, sa fie izolat de tot. Dor de internet de mare viteza, fara portie fixa si care merge oricand, de mancare adevarata care s-o poti manaca si in alte haine decat uniforma. Dor de bere si haine civile. Dor de o companie care ti-o poti alege si nu-ti este impusa de organizari de orice fel. Dor de oameni verticali.

Si mai e ceva. E vorba aia, ca “la tati ni-i greu” insa cred ca celor care au ramas acasa le-a fost mai greu decat mie. Eu am ales sa fiu aici, cei dragi nu.

Cat despre Republica Islamica Afganistan… E o tara din secolul 14 in care au aterizat extraterestrii. Ma rog, dupa calendarul lor, ei sunt acum in anul 1393 (se calculeaza in functie de ceva ce a facut Profetul). Oameni care traiesc in case de pamant si folosesc telefoane mobile si celule fotoelectrice. O tara in care cei mai educati stiu ca nu au nici o sansa la o viata linistita si vor sa o paraseasca. O tara arida in care oamenii care fac agricultura scot recolte din piatra si nisip. Daca afganii ar lucra pamantul care il avem noi in tara am ajunge putere mondiala in maxim 10 ani numai din agricultura. Are o frumusete…diferita. Mi-ar placea sa urc muntii de aici daca n-ar exista posibilitatea sa sar in aer intr-un camp de mine. O tara saraca cu oameni care vor pace si oameni care vor razboi. Copii desculti care cer apa, pepsi si chap-chap (mancare) care mai apoi in cazul refuzului glumesc cu: “No water, tomorrow bum!”. Ar fi mai multe de povestit, dar nu aici.

Daca se aproba, o sa pun niste poze care le-am facut prin zona pe Miliardele de Pixeli.

Latest Comments

  1. acsel 7 februarie 2014
  2. butnaraski 7 februarie 2014

Leave a Reply