Sper intr-un vis…

E bezna si totusi, cumva, pot sa vad prin intuneric, ca si cum cineva ar vrea sa vad ce se va intampla si un chirurg nebun mi-a schimbat ochii mei, de altfel destul de buni, cu unii de pisica. Nu simt durere, ma simt putin ametit si ma concentrez foarte greu. Are logica ceea ce-mi imaginez, probabil inca sunt sub efectul anestezicelor.

Sunt intins, pe o parte, cum dorm eu de obicei. Doar ca acum nu dorm, vad destul de clar usa camerei mele insa simt ca aceasta nu-i camera mea. Seamana foarte bine, sau cel putin asta-mi dau seama prin intuneric, insa imi inspira un sentiment de cladire veche si parasita de orice fel de urma de viata. Imi miroase a praf, a mucegai si a pustietate. O camera goala, intr-un apartament gol, intr-un bloc gol, intr-un cartier gol dintr-un oras gol. Miroase a Pripyat.

Incerc sa ma misc, sa-mi alung sentimentul de neliniste. Binenteles, corpul imi este paralizat. Aud sunete in afara ariei mele vizuale care nu le pot asocia la nimic cunoscut. Singurii muschi care mi-i pot misca sunt cei care-mi controleaza ochii insa e atat de greu sa-mi schimb directia privirii incat dupa trei-patru incercari esuate renunt, si-mi dau seama ca visez. Sau cel putin asta-mi doresc sa cred, ca e doar un vis, si faptul ca eu constientizez ca visez sa ma scoata din aceasta inchisoare mentala.

Dar nu ma trezesc, timpul trece ingrozitor de greu, si imaginea usii deja impregnata pe retina ma face sa cred ca ceva se va intampla. Ca ceva va intra pe acea usa. Ceva rau. De-ar intra o data, sa ma sperii si sa ies din visul asta nenorocit. Daca o fi vis…