Despre Call Of Duty Black Ops

Cand mi-am instalat prima data CoD: Black Ops (si nu mi-a mers) am zis ca o sa revin cu un articol daca reusesc sa-l joc, eventual sa-l termin. Deci – Atentie Spoiler!

In sfarsit am reusit si eu sa termin Black Ops, un joc care vine dintr-o serie foarte apreciata de gameri Call of Duty, binenteles nu pe rasnita mea (care fie vorba intre noi mi-a dus Medal Of Honor, nu grozav, dar jucabil) de calculator ci pe a unui prieten. L-am jucat, l-am terminat si pot spune cu mana pe inima ca nu mai am chef sa-l mai joc inca o data (cum am facut de exemplu cu MW2 care l-am terminat de 2 ori, la rand, hell yeah!) nici acum, nici mai tarziu. Jocul suge dintr-o groaza de motive, care o sa le  enumar mai jos. Adica, hai sa fim seriosi, daca cea mai awesome faza mi s-a parut filmuletul (filmulet, nu joc!) in care JFK, Robert McNamara, Fidel Castro si Richard Nixon stau la un pahar de ceva bun si vin zombies peste ei va puteti imagina cam cum e jocul. Totusi, hai sa-l desfiintam mai pe larg.
Din punct de vedere a duratei de joc, nu pot sa-mi dau seama cat de lung e pentru motivul ca l-am jucat in 2 zile diferite, insa parca e un pic mai lung ca MOH, nu cu mult totusi. Misiunile in sine, sunt clar scurte si se termina cand ti-e lumea mai draga si cand incepi, in sfarsit sa te distrezi.
Vizual vorbind, cei de la Treyarch, au facut aceleasi greseli ca in World at War, grafica fiind prea „artistica”, intradevar, destul de detaliata, cu sange si toate cele, insa prea colorata ca sa dea un sentiment de realism. Gameplay prea orientat pentru jucatorii de pe console. Aceleasi probleme de level design, cu bariere invizibile (care pe mine ma scot din minti), cu AI stupid de prost, cu team-mates care nu trag chiar daca sta fata in fata cu inamicul, cu inamici care nu mor dupa ce le-ai bagat 3-4 gloante in cap, cu arme fara recul, cu  cu bug-uri, mai pe scurt, tot tacamul.
Coloana sonora de cacao. Poate am eu standarde prea ridicate, dupa un Hans Zimmer care a facut muzica din MW2 sau protejatul lui, Ramin Djawadi care a compus-o pe cea din MOH, dar am avut momente cand eram „wtf?!?” pentru ca muzica se potrivea ca nuca in perete. Apropo, n-am vazut niciodata nuci in perete, se potrivesc sau nu? :)) Anyway…
Povestea e trasa de par. Si incurcata prea tare, de abia spre final incepi sa legi firele, insa nu prea mult. Revin la „prea trasa de par”. Adica pot sa inteleg ca, vezi doamne, „Just because they write it down and call it history doesn’t make it the truth. – We live in a world where seeing is not believing.”. Bun, totul e o minciuna…pot sa inghit asta, pot sa inteleg ca eu (personajul principal), Mason, l-am omorat pe JFK dupa ce mi-a fost spalat creierul si-am dezvolatat o personalitate dubla, dar ce-au avut cu armele nu pot sa inteleg…Red-dot-urile ca red-dot-urile, treaca mearga, erau mai mult niste cross-hairs, trecem cu vederea si camerele termale care le aveau Marines pe Famas-uri (wtf?!?!) in ’68. Dar HK G11? Care primele modele functionale le-au scos astia in 1990? Sa fim seriosi. Plus ca unul din cele mai epice momente, pardon, care ar fi trebuit sa fie cel mai epic moment, se rezuma la un inot de la fundul marii pana la suprafata pentru a te trezi inconjurat de toate fortele armatei venite special sa-ti stranga mana si sa-ti zica, „Buna treaba, ai salvat SUA”. Sau ceva de genul asta ca oricum am uitat in secunda doi, in conditiile in care imi aduc aminte pana si accentul lui Nikolai din MW2 cand zice „Da, i know a place…”
Din punct de vedere al multiplayerului, nu pot sa-mi dau cu parerea, n-am jucat iar misiunea bonus e la fel ca cea din World at War, kill the zombies…doar ca se intampla in Pentagon.

Jocul nu vine cu nimic nou, e doar un instrument de facut bani pentru Activison care profita de niste jocuri grozave pentru a-si vinde produsele mediocre. Scurt si prost optimizat, poveste slabuta, mi-e si lene sa-i dau o nota.