Nu mi-e frica de Bau-Bau

Cand eram mic, mi-era frica de Bau-Bau. Ma rog, folosesc numele de Bau-Bau pentru creatura aia generica care apare de obicei cand sunt plecati parintii, in locuri linistite si intunecoase si care facea…ei bine, nu prea stiu ce facea de imi era mie frica, insa tot timpul cand eram singur pe-acasa stateam numai pe pat, cu spatele la perete (n-avea cum sa ma ia pe nepregatite) si o sursa de zgomot pornita – tv sau radio.

Lucru curios pentru mine e cum naiba a aparut teama asta de asa zis-ul Bau-Bau, ca ai mei au fost (si inca sunt) niste parinti grozavi, care nu mi-au bagat in cap tot felul de tampenii ca sa fiu cuminte. Deh, nici cuminte n-am fost, ce-i drept, si tot timpul plecam pe afara, pe tarla, ma simteam mai sigur asa.
Frica de Bau-Bau a disparut cu varsta, pur si simplu nu ma mai gandeam la el.

Dupa ce am mai crescut un pic, si ieseam si eu seara „in oras” cu prietenii, tot timpul treceam pe langa o casa parasita, care era dotata si cu cel mai mare beci sub casa din tot satul, si ala tot parasit si plin cu buchete de lilieci. Si cum eu stateam departe, pe la periferie, (tot timpul am stat departe, daca stau sa ma gandesc) trebuia sa trec singur pe langa casa parasita, timp in care ma gandeam la tot felul de povesti cu carcalaci, cu morti-vii si posedati si alte prostii de genu’ si binenteles ca nu se intampla nimic, casa isi vedea bine mersi de prabusirea ei. Fie vorba intre noi, nici chestiile religioase, gen cruci si Tatal-nostru, nu ajutau cu nimic, ba chiar mai rau alimentau senzatia de panica. Pana intr-o seara, pe la miezul noptii mai exact, cand niste zgomote infernale au inceput sa se auda chiar in momentul in care treceam prin fata ruinelor.

M-am c**at pe mine de frica (la figurat) si distanta care o mai aveam de mers pana acasa, am facut-o in alergare disperata. In acea seara, m-am autoprogramat sa nu-mi mai fie frica. Suna ciudat, insa chiar asta am facut, eu-l meu logic si realist a stat la un pahar de vorba cu restul si a stabilit niste chestii.
Apropo, sunetele infernale erau scoase de niste pisici in calduri. 🙂

Din acel moment, nu mi-a mai fost frica de tot felul de prostii. Intru in cimitir la ce ora vreau, merg singur noaptea prin padure, etc. Din cauza asta nici filmele de groaza nu mai sunt ce erau o data, si nu neaparat ca acum sunt mai proaste, ci m-am schimbat eu, si nu mai pot savura senzatia aia de panica care mi-o dadea un horror de calitate.

Singurul film din ultima vreme la care am pus botul indeajuns incat sa ma sperii si sa stau cu frica este The Forth Kind. Daca nu l-ati vazut, recomand, e fara indoiala cel mai tare film de groaza care l-am vazut vreodata.

Ce-i drept, ma mai sperii la jocuri. De exemplu, jucam Doom 3, noaptea, cu castile in urechi, singur in camera si nu puteam sa rezist mai mult de un sfert de ora. Puneam o pauza, aprindeam lumina, ascultam niste muzica, pana-mi mai scadea tensiunea. Tot cam asa la Dead Space sau la F.E.A.R.

Alta chestie care ma sperie e saritul din turnul de parasutism. Nu mi-e frica la avion, cand inaltimea e de sute de ori mai mare, insa faptul ca vad pamantul cand sar, imi ridica tensiunea destul de mult.
Mi-e frica de serpi, chiar daca soparle prind cu mana goala, de serpi am o frica d-aia ancestrala care la fel cu turnul de parasutism, mi-o inving, dar mai greu.

Pe de alta parte, cunosc un tip la vreo 24 de ani care si acum e in stare sa doarma sub un bec de iluminat stradal decat sa mearga pe intuneric acasa. Nu-s eu mare viteaz, dar parca noi (ma refer la noi, barbatii) trebuia sa fim aia curajosi, sa inspiram siguranta in copii si femei. Sau ma insel?