Primesc hartia, imi pregatesc pixul, ma asez mai bine in banca si ma uit imprejur, cam asa, ca pentru ultima data. Pe vremea mea nu erau camere video, dar existau parinti responsabili. Imi vine foaia cu itemi (ca sa fac o paranteza, cuvantul asta mi se pare cel mai de cacao neologism care l-am adapatat limbii noastre) si ma uit la toate cerintele.
Stiu bre – imi zic. Sunt miezu’ din fanta! Bruma aia de neincredere care nu-i sta bine unui leu s-o aiba s-a risipit ca prin farmec dupa ce-am vazut ca-s pe subiect. Si m-apuc sa scriu. Gramatica nu mi-a placut mie in mod deosebit dar am invatat-o, ca sa ajung om mare, ca sa pot scrie acum (cu mici exceptii you nazi gramar!) impecabil. Trec de alea, ma indrept spre ultimul item, cel in care trebuia sa bat campii despre un roman. Nu mai stiu ce fel de roman, dar ala care se potrivea era Baltagul. Ala despre efectul AXE. Nu ala in care alearga fetili dupa tine. Ala cand te gaseste cainele intr-o prapastie.
Citisem romanul de 3 ori, citisem vreo 2 carti de comentarii despre el, plus ce-mi predase profesorul meu de romana din liceu si stiam tot. Era intiparit adanc in sinapse, gata sa-l improsc cu cerneala pe hartia de examen. Si incep:
Romanul Baltagul, scris de…
…scris de cine? Cum naiba (acu’ injur dar atunci ma exprimam altfel) il chema pe ala de l-a scris? Stiam tot, poveste, persoaneje, interpretari, etc dar aveam un lapsus de prost gust care ma impiedica sa ma exprim in continuare. Si trece un minut, doua minute, trei, cinci, cinsprezece si eu tot pe numele autorului eram blocat. Si cum imi crestea mie tensiunea mai frumos si imaginea unui liceu de informatica tot mai indepartata, mi-am adus aminte ca parca incepea cu litera „S”. Dar S cum? Imi storc creierii, trec primul nume care-mi trece prin cap si scriu o capodopera de comentariu literar.
Where’s the catch? Abia cand am iesit din sala de examen mi-am dat seama ca in loc de Sadoveanu am scris Slavici. De la ce m-am luat? Zilele astea am fost pe la munte si ghici peste ce am dat: