Filmul asta il astept de cand am citit primul articol despre dorinta lui Denis Villeneuve de a-l face, asta dupa ce am vazut Arrival, tot de-al lui. Si e un film superb din punct de vedere vizual pentru oricine a citit cartile lui Frank Herbert, cel putin in privinta mea e foarte aproape de cum l-am imaginat in capul meu cand am citit cartile acum 20 de ani.
Din pacate, Dune, ca univers, e foarte greu de transpus intr-un film, si ar merita probabil o serie lunguta de cateva sezoane, cu un buget enorm, doar ca sa poti atinge o parte decenta a dedesubturilor care le-a impletit scriitorul Frank Herbert in anii ’60. Pentru ca Dune, si cand zic Dune ma refer la toate cele 6 carti alt autorului original (ca si ficior-su a mai bagat vreo 6) e ca o ceapa. Si nu in sensul rau. I’m talking about layers within layers. Povestea de baza, luand-o simplist, e cumva usor de inteles: o alegorie a conflictului dintre blocul URSS si democratia vestica care se dadea pentru controlul zonelor producatoare de petrol. Dar nu pentru asta a luat Dune o gramada de premii, nu de asta Dune a fost trandus si publicat si republicat de sute si mii de ori, si ecranizat in 1984, apoi iar in anii 2000 de SciFi cand SciFi nu era un post de cacat, si din nou acum.
In Dune este vorba de world-building, despre placerea de a gasi incarcat pe scheletul unei povesti destul de simple – Lawrance al Arabiei in spatiu – un amalgam de idei, concepte, trimiteri si interpretari atat de bine inchegat, din domenii atat de diferite, si care dau senzatia de veridicitate a imaginarului. Citesti, stii ca e produsul mintii unui scriitor si totusi simti o satisfactie cand se leaga neuron cu neuron si in loc sa simti Dune ca pe o fictiune, o simti ca pe o istorie.
Si e greu sa transpui din carte in film modul in care concepte sociale, economice, militare, religioase, etice, genetice, etc. ce se dezvolta si intrepatrund pe parcursul a milenii. Si as indrazni sa afirm ca inclusiv cartea, ma rog, cartile, toate cele sase, sunt greu de savurat la adevarata lor valoare fara o cultura generala variata care sa-ti dea posibilitatea de face conexiunile necesare.
Filmul e superb. E o bomboana vizuala mai ales pentru cei care au citit cartile si pot sa recunoasca anumite detalii pentru care filmul nu are timp sa le explice in detaliu. Nu o sa intru in detaliu, ca cine e fan o sa se prinda imediat. Are vreo 2-3 momente extrem de scurte de glume hollywoodiene pe care le-am gustat, chiar daca nu au fost true-to-the-books. Efectele speciale, sonorizarea, costume, design-ul gandit cu atentie a absolut orice, totul a fost de nota 10. E un moment in care Paul Atreides foloseste Glasul impotriva mamei sale, care efectiv te rascoleste si cred ca au reusit in 30 de secunda de film sa comprime drama interna a probabil jumatate de carte.
Au fost si chestii care nu mi-au placut in mod deosebit, Hans „bring ze sardaukars” Zimmer a compus muzica pentru acest film si sincer nu am fost impresionat foarte mult de tema centrala care se repeta foarte des si pe un ton asurzitor. Brian Tyler cred ca a facut o treaba mult mai buna pe partea de muzica cu miniseria Children of Dune, si acum, 20 ani mai tarziu, ascult cu placere Inama Nushif (link youtube). Lipsesc cateva chestii, si ca un fan sunt putin cam dernajante, dar probabil pentru cineva care nu a citit cartile, e mai ok asa, pentru ca tin de contextul geo politic galactic. De exemplu, Shaddam Corrino IV, imparatul padishah a Universului Cunoscut nu apare deloc, doar se insinueaza existenta lui, apoi faptul ca in film nu se pronunta cuvantul Jihad, desi este o tema centrala in carti, ca o continuare a Missionaria Protectiva care este explicata cumva dar nu sub acest nume, probabil sa nu introduca sentimente contradictorii in sufletul si mintile publicului american. Conditionarea medicilor Suk si trauma interna traita de Yueh lipseste si ea, iar Piter de Vries e atat de meh, cand putea de fapt sa fie echivalentul lui Joker din Batman – The Dark Night. Transformarea lui Paul Atreides in Kwisatz Haderach nu e explicata atat de bine pentru cei care nu au citit cartile, pentru ca viziunile sunt destul de slabute, ma asteptam la ceva mai socant, grotesc, mai provocator. Practic, dintre toate gruparile importante din carti, Spice Girls, pardon, Bene Gesserit sunt cele mai ok explicate, dar nici alea foarte tare.
Pe de alta parte nu m-a deranjat ca Liet Kynes e o femeie de culoare. Si e o scena in care arata niste plante suculente crescute de fremeni, si-am si eu de vreo 2 ani un boschetel de ala ca in film, so that’s nice.
Per total e marfa, cu mult mai okay ecranizarea lui Denis fata de cea din 1984, desi si ala, stupid si ciudat, are farmecul lui.
