Cred ca undeva pe blog-ul asta, cu ani in urma, am scris ca sunt eurosceptic. Eram si mai tanar, si mai prost decat sunt acum, si efectul fondurilor europene inca nu isi facusera efectul. Inca nu se vedea mai nimic din bunastarea vestului decadent, decat o campanie fortata de PR, probabil gandita de cineva competent de la Bruxelles dar implementata gresit de liderii romani, pentru a impinge ideea de Uniune Europeana. Prea toata lumea manca rahat in discursuri, prea multe stelute galbene pe fond albastru. Don’t get me wrong, referendumul era deja votat, iar noi ca tara eram deja aderati. Dar se simtea…nu stiu cum sa zic…artificial.
Acusi se fac 19 ani de apartenenta UE, si-am ajuns la concluzia ca ce avem nu este de ajuns. Nu neaparat pentru Romania, pentru ca avem si noi bubele noastre, si exista o sansa non zero sa ridicam la conducerea tarii asa numitii suveranisti, si sa devenim ori marginalizati, ori sa ajungem in extrema situatie de a iesi din chestii. Dar ce avem acum nu este de ajuns pentru nici un stat membru UE, si o sa explic mai jos de ce.
Dar inainte de a explica care-i treaba cu necesitatea statelor europene de a se uni intr-un altfel de organism politic, in care guvernul federal central sa aiba putere mai mare decat guvernele statelor constituente, o sa incep cu un alt inceput, inceputul USA.
Nu suntem noi primii. uSA, si da, am scris uSA in mod deliberat, pentru ca fix asa au scris si parintii fondatori ai statului american in Declaratia de Independenta. – united STATES of AMERICA – s-a confruntat cu aceiasi problema pe care o are Uniunea Europeana in prezent. Inainte de 1776, uSA era compusa din 13 colonii britanice, care aveau grade diferite de vasalitate catre imperiul britanic, pana la un punct cand, ofticati din cauza taxelor impuse de regele George III, au decis, impreuna, sa-si declare independenta fata de Imperiul Britanic, iar intre ele sa fie, citez, „a firm league of friendship”. Practic, revolutia a avut ca scop iesirea de sub tutela unei conduceri mari, puternice centralizate, care se afla departe si nu mai parea sa reprezinte poporul. Asa ca ideea unui guvern central, puternic, care sa guverneze cele 13 colonii, nu era tocmai ceva atragator.
In perioada dintre 1776 si 1789, cele 13 colonii aveau un Congres unde 13 reprezentanti ar fi trebuit sa se intalneasca si sa rezolve disputele dintre statele constituente, si pentru a duce o politica externa comuna. Numai ca avea cam aceiasi putere pe care o are ONU in lume, acum. Adica era degeaba. Fiecare stat cu treaba lui, fiecare cu moneda lui, fiecare cu taxele lui, cu probleme despre localizarea granitelor, drepturi de navigatie a raurilor comune, nave americane civile sunt atacate pe oceanele lumii si nu exista o marina care sa le protejeze, rebeliuni ale populatiei impotriva taxelor impuse de guvernele locale si centrale si nimeni care sa gandeasca gaz, pulan, pulan, gaz, etc. Inclusiv UK, chiar daca a recunoscut independenta uSA, si-au pastrat baze militare pe teritoriul lor, Fort Niagara, Fort Detroit, etc pentru simplul fapt ca uSA nu avea nici metodele politice nici cele militare pentru a se impune.
George Washington, erou de razboi, se refera la situatia din uSA ca fiind „Disunited States” si afirma, citez, ca „we’re fast-verging on anarchy and confusion” si ca „we shall soon molder into dust and become contemptible in the eyes of Europe”. James Madison, dupa ce studiaza toate variantele de guvernare bazate pe democratie, ajunge la concluzia ca este necesar un guvern centralizat, puternic, care sa aiba putere peste toate cele 13 state, iar dupa multe discutii si ciorne reuseste sa prezinte o varianta de Constitutie care sa multumeasca majoritatea.
Modelul folosit de americani a functionat 236 de ani, unii inca cred ca functioneaza si acum, eu personal consider ca a fost deturnat, dar ar putea fi cadrul pe care sa se construiasca o Constitutie a Statelor Unite ale Europei. Pentru ca avem mare nevoie.
Lumea in care noi toti traiam acum doi ani pur si simplu nu mai exista. Era o lume gandita in ruinele celui de-al doilea razboi mondial, o lume bazata mai mult sau mai putin pe legi internationale, pe tratate si intelegeri intre state, cu un singur hegemon global, cu amintirea atrocitatilor inca vie. NATO si UE au fost niste mecanisme care au stabilizat si mentinut pacea, care au promovat valori comune si au intarit legaturile dintre oameni, cel putin pe partea asta de planeta. Dar nu a fost totul lapte si miere, pentru toata lumea.
Arhitectura de securitate a statelor membre NATO a fost gandita de americani dupa un concept simplu, redus de primul secretar general al NATO, Lord Hastings Ismay, la urmatoarele idei: „the Americans in, the Russians out, and the Germans down”. Contrar acuzelor administratiei Trump, care acuza statele europene ca au beneficiat gratuit pentru prea mult timp de umbrela de securitate a USA si ca este timpul ca Europa sa-si asigure singura securitatea continentului, de fapt a fost ideea americanilor ca Europa sa ramana o putere minora, fragmentata din punct de vedere militar si dependenta de USA. Si acest lucru nu e o idee radicala si noua, pentru ca fostul presedinte al Frantei, Charles de Gaulle, considera NATO ca un instrument al dominației americane, subminând suveranitatea și independența Franței, si prin urmare, a intregului continent, ceea ce a si fost. USA nu a avut decat de castigat din partea aliatilor din Europa, care i-au permis instalarea de baze militare terestre, aeriene si portuare, schimbul de informatii si unitatea in cadrul legislatiei internationale care i-a permis statului american sa devina superputerea mondiala care este, pardon, era acum doi ani.
Puterea USA si statutul sau de hegemon global nu provin doar din faptul ca dolarul este cea mai importanta moneda din lume, sau din faptul ca detin cea mai mare forta navala dupa tonaj, sau cele mai de succes companii internationale. O parte importanta tine de cine iti recunoaste si respecta acest statut, de cine iti foloseste moneda, de cine foloseste serviciile companiilor private americane, de cine cumpara produsele americane, de cine isi doreste sa faca afaceri, de cine isi doreste sa fie aliat cu USA. Si administratia Trump, ori printr-o intelegere limitata a modului cum functioneaza (ma rog, cum functiona) lumea, ori prin sabotarea directa si constienta a status quo-ului pentru castiguri personale, si-au dinamitat singuri pozitia globala prin atat de multe declaratii si decizii incat personal consider ca asist la naruirea unui imperiu. Prin modul in care USA a tratat statele aliate si partenerii sai militari si economici atat din Europa cat si din Asia, majoritatea liderilor sunt convinsi ca USA nu mai este garantul securitatii mondiale.
Strategia de Securitate Nationala al administratiei Trump, recent publicata, ofera o perspectiva cruciala asupra acestei schimbari. Spre deosebire de iteratiile anterioare care au susținut o „ordine internaționala bazata pe reguli” sau au pozitionat USA ca garant indispensabil al stabilitatii globale, acest document recunoaște ca „momentul unipolar al predominantei americane s-a incheiat” și prioritizeaza partajarea sarcinilor, parteneriatele regionale si, cel mai semnificativ, acceptarea faptului ca „unitatea politica fundamentala a lumii este și va ramane statul-natiune”, fiecare natiune punandu-si „interesele pe primul loc”. Tentatia ar putea fi de a accepta sferele de influența ale marilor puteri ca fiind inevitabile. Si intr-adevar, din punct de vedere istoric, multipolaritatea a fost norma și nu exceptia. Insa acceptarea hegemoniei chineze în Asia sau a dominatiei rusesti in Europa de Est este categoric diferită de cooperarea cu USA. Doar ca unii au uitat.
Ordinea mondiala impusa si condusa de americani după cel de-al Doilea Razboi Mondial se estompeaza, sistemul multipolar emergent nu are reguli bine definite iar UE si statele sale constituente se afla in fata unei alegeri care va modela atat viitorul continentului european, cat si viitorul civilizatiei umane. O Uniune Europeana federalizata, cu o armata proprie, cu o politica economica comuna, cu o politica externa clara si unitara, cu o legislatie si o viziune unica pentru toti membrii sai poate fi un pol de putere, alaturi de USA, Rusia si China. Sau, poate ramane in stadiul in care se afla la momentul actual, ingreunata de birocratie, de veto-uri, de influentele razboiului hibrid rusesc, de lideri statali corupti si santajabili, de lipsa unei politici externe comune, etc.
Oponentii sau scepticii federalizarii UE sunt ingrijorati de pierderea suveranitatii nationale, de diluarea reprezentarii democratice a populatiei si de efortul titanic de a implementa o legislatie care sa unifice diversele interese nationale. Dar fara acest demers de a transforma o confederatie de state suverane care incet cade prada, stat cu stat, in mana grupurilor politice nationaliste, care erodeaza institutiile si asa firave ale UE, vom deveni cu totii, din Irlanda pana in Finlanda si din Portugalia pana in Grecia, victime sigure ale puterilor militare si economice, fie ele venind din est sau din vest.
Cred cu tarie ca singurul mod in care tarile constituente ale UE isi pot pastra cu adevarat caracterul national este printr-un cadru legislativ protector al unei Europe federalizate. Promotorii externi ai independentei, suveranismului si nationalismului din Europa au alte interese decat continuarea traditiilor de Craciun din Bucovina sau Oktoberfest din Bavaria. Este vorba de bani, resurse, si putere. Si nici SUA, nici Rusia, nici China nu-si doresc o Europa puternica. Isi doresc o Europa divizata, slaba, usor de influentat.
Din acest motiv, ne aflam acum la o rascruce. Ori devenim mai puternici impreuna, ori vom fi calcati in picioare, individual, in timp ce scandam lozinci suveraniste.
