Padurea de salcami.

Mi-e dor de articolele alea idioate care le scriam la inceput cu iz de prosteala de gimnaziu.

Multumesc lu’ mnezoo, m-am nascut pe vremea aia de am ajuns mai tarziu sa ma uit la Pokemon cu jena si la 13 ani n-aveam internet sa ma fac de cacao cum au astia acuma, ba chiar pare-mi-se ca lumea abia incepea a se combina pe mIRC si nu stia ce-s alea bloguri…

Si sincer sa fiu, nimeni nu mai stie, in frunte cu fruntea. Asa numitii bloggeri de succes. Cacat, de ce dau eu vina pe ei cand nici eu nu mai stiu?

Sincer acum, unul din motivele pentru care eu m-am apucat de scris pentru ca sunt incapabil sa scriu o carte. Eram pustan si-am citit eu pe undeva, si va rog sa ma scuzati ca nu-mi aduc aminte unde, ca intr-o viata de om sunt cateva chestii care trebuie sa le faci. Musai.
Ca om sau ca barbat, nu stiu sigur, dar traiesc cu impresia ca ala cu lista era mai permisiv cu femeile din punctul asta de vedere. Lista aia cuprindea printre altele cladirea unei case, plantarea unui pom, cresterea unui prunc, saparea unei fantani. Ceva acolo, care sa ramana in urma ta cand mori. Nu stiu ce sperante aveti voi pentru afterlife dar eu n-am mare branza. Daca o fi sa fie ceva dupa, as vrea sa fie ca la musulmani 72 de virgine, ca de laptele si mierea crestina s-ar putea sa-mi vina greata dupa vreo doua-trei eternitati.

In fine.

Si cum cugetam eu la nemurire mi-am zis ca trebuie sa scriu o carte, ca la cat am citit, oi fi eu in stare sa incropesc o nuvela amarata. Si-am inceput sa scriu si m-am plictisit dupa doar doua pagini. Si-am mai inceput o data, si iar m-am plictisit, si-am mai facut asta de macar patru ori pana mi-a intrat bine in cap ca eu nu eram capabil (cel putin la acel moment) sa construiesc un fir narativ de peste 200 de foi de caiet dictando.

Mi-am zis ca-s tantalau si ca ar trebui sa ma limitez la sapat gauri si plantat buruiene, ca antrenament pentru fantanile si copacii ce-au sa-mi poarte amintirea de-a lungul veacurilor.
Dar am dat de blog-uri si mi-am zis: Asta-i frate! Nu mai trebuie sa scormonesc pamantul.

Am ajuns sa scriu, trei ani mai tarziu, peste 700 de articole de o pagina, care daca ar fi puse la un loc, ar face cat o carte serioasa. Dar nu fac. Pentru ca undeva, pe drum, m-am pierdut pe mine. Undeva pe drum am incetat sa adaug in toate articolele mele ingredientul care-mi facea placere sa-mi recitesc propriile articole, sa-mi reamintesc sentimentele si senzatiile care le-am avut cand le-am scris.

Ma uit pe geam, si e primavara. M-as duce sa plantez un copac, doi copaci, o padure. De salcam sau plop, ca astia se prind repede. De salcam, sa ma ia naiba cand infloresc.